România se apropie de cinci luni fără un Guvern cu puteri depline. Ultima încercare, cabinetul propus de Siegfried Mureșan, a strâns miercuri doar 182 dintre cele 233 de voturi necesare. PSD a venit în Parlament, dar nu a votat. AUR nici măcar nu a intrat în sală iar președintele Nicușor Dan a anunțat deja ce urmează: luni, alte consultări și, în aceeași după-amiază, încă un candidat la funcția de prim-ministru.

Legal, poate să facă asta. Constituția nu îl obligă să dizolve Parlamentul după două încercări eșuate. Politic însă, după atâtea luni, întrebarea nu mai este dacă poate, ci ce speră să obțină diferit făcând încă o dată aproximativ același lucru.

Pentru că oamenii nu trăiesc în Constituție. Trăiesc într-o economie în care firmele trebuie să decidă dacă investesc, angajează sau concediază, într-o țară care trebuie să-și administreze bugetul, investițiile și relația cu finanțatorii, în timp ce Guvernul rămas după căderea cabinetului Bolojan are atribuții limitate. Presa internațională a legat deja prelungirea crizei politice inclusiv de riscurile pentru ratingul de investiții al României.

Din acest punct de vedere, timpul nu mai este o abstracție politică. Timpul costă și, din păcate, factura nu ajunge la Cotroceni, la sediile partidelor sau la parlamentarii care își calculează următoarea mutare. Ajunge, într-un fel sau altul, în economie.

Probabil că există o explicație

Privite din exterior, mișcările lui Nicușor Dan pot părea greu de înțeles. Au existat deja trei nominalizări.

Eugen Tomac a fost desemnat și, după numai zece zile, și-a depus mandatul fără să ajungă la vot, pentru că nu putea construi o majoritate. Adrian Veștea a ajuns în Parlament și a obținut 189 de voturi. Siegfried Mureșan a obținut 182. Acum urmează candidatul numărul patru.

Nu trebuie însă să presupunem că președintele alege numele dintr-o pălărie.

Există o explicație politică destul de simplă: încearcă să găsească o formulă care să producă o majoritate fără AUR.

Problema este că majoritatea respectivă nu apare.

PNL, USR și UDMR nu ajung singure la 233. PSD nu vrea, cel puțin până acum, să intre în formula construită de Cotroceni iar între timp, chiar în PSD a început să se vorbească despre posibilitatea dialogului cu AUR. Vicepreședintele PSD Gabriel Zetea a spus că social-democrații se pot așeza „la masă cu oricine”, precizând în același timp că partidul nu are în prezent un plan de guvernare cu AUR. Alți lideri PSD au vorbit la rândul lor despre o abordare „pragmatică” a unei asemenea colaborări.

Cu alte cuvinte, zidul ridicat în jurul AUR începe să aibă uși iar asta schimbă complet problema.

Dacă Nicușor Dan prelungește actuala situație tocmai pentru a împiedica AUR să ajungă la guvernare, trebuie să ne întrebăm dacă strategia nu produce, încet, chiar rezultatul pe care încearcă să-l evite.

În sondajul INSCOP realizat între 1 și 7 septembrie, AUR era la 39,7%, PSD la 18,7%, PNL la 16,3%, iar USR la 9%. Sondajele nu sunt alegeri și valorile diferă de la un institut la altul, dar raportul de forțe este greu de ignorat: AUR se află de mult timp mult peste fiecare dintre partidele care încearcă să construiască o majoritate fără el.

Astfel apare paradoxul: încerci să câștigi timp ca să ții AUR departe de putere, dar timpul poate lucra tocmai pentru AUR.

Fiecare premier respins mai transmite electoratului un mesaj. Fiecare săptămână în care partidele nu sunt capabile să construiască un Guvern mai oferă opoziției încă o dovadă pentru discursul ei preferat: „Uitați-vă la ei, nu sunt în stare nici măcar să guverneze” și este greu să combați asemenea propagandă atunci când îi livrezi gratuit materia primă.

Apare și o problemă de echitate

Aici discuția devine mai importantă decât simpatia sau antipatia pentru AUR.

Să presupunem că intenția lui Nicușor Dan este exact cea mai favorabilă interpretare posibilă: consideră că participarea AUR la guvernare ar fi rea pentru România și încearcă să găsească o majoritate alternativă.

Foarte bine, dar cu ce preț?

Pentru că nu discutăm despre alegerea între două meniuri politice ale căror costuri sunt suportate de cei care le comandă. Discutăm despre folosirea timpului întregii țări pentru a rezolva problema de supraviețuire politică a unor partide.

Dacă reducem cinic politica la expresia atât de românească a accesului la „ciolan”, situația începe să arate ciudat.

De ce ar trebui protejat cu orice preț „ciolanul” unora față de „ciolanul” altora, dacă pentru această operațiune România trebuie să accepte luni de interimat, incertitudine și blocaj?

Nu este o pledoarie pentru AUR și nici pentru PSD, PNL sau USR. Este o problemă elementară de proporționalitate.

Dacă politicienii vor să se lupte pentru putere, este firesc dar costul luptei lor nu poate deveni nelimitat doar pentru că factura este plătită de altcineva.

Un patron care amână o investiție din cauza incertitudinii nu primește înapoi lunile pierdute. O companie care renunță la o angajare nu poate recupera ulterior oportunitatea. Statul care întârzie o decizie importantă nu poate presupune că lumea va sta nemișcată până când partidele românești termină negocierile iar cetățeanului care suportă consecințele economice nu îi folosește prea mult explicația că toate acestea au fost necesare pentru a împiedica partidul X să ia locul partidului Y la masa puterii.

Aici apare adevărata inechitate.

Beneficiul urmărit este politic și concentrat dar costul este economic și distribuit.

Câțiva actori încearcă să salveze o anumită configurație de putere. Riscul operațiunii este suportat însă de milioane de oameni care nu participă la negocieri.

Constituția nu îi cere președintelui să joace până câștigă

Curtea Constituțională a fost destul de precisă în această privință. În Decizia 85/2020, CCR a stabilit că desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să pornească de la convingerea președintelui că acesta poate coagula o majoritate, iar această convingere trebuie să se bazeze pe elemente obiective rezultate din consultările politice și din compoziția Parlamentului. Curtea leagă această atribuție tocmai de obligația președintelui de a veghea la buna funcționare a autorităților și de principiul loialității constituționale.

Asta nu înseamnă că Nicușor Dan este obligat să dizolve Parlamentul.

Înseamnă însă că următoarea nominalizare ar trebui să aibă o explicație mai bună decât „mai încercăm o dată”.

• Ce s-a schimbat de la cele 189 de voturi ale lui Veștea la cele 182 ale lui Mureșan?

• De unde vin voturile care lipsesc?

• Ce partid și-a schimbat poziția?

• Ce negociere nouă face probabilă o majoritate care ieri nu exista?

Acestea sunt întrebările la care Cotroceniul ar trebui să poată răspunde. Altfel, procedura începe să semene din ce în ce mai puțin cu construirea unei majorități și din ce în ce mai mult cu tragerea de timp iar tragerea de timp nu este o strategie dacă nu știi ce aștepți.

Să privim lucrurile și exact pe dos:

Există însă un exercițiu intelectual interesant: nu știm intențiile lui Nicușor Dan și ar fi incorect să i le inventăm dar putem face ceea ce se face în orice analiză: să comparăm efectele unei strategii cu obiectivele posibile.

Să presupunem pentru câteva minute că un președinte ar avea un scop complet diferit de cel pe care îl presupunem noi.

Să presupunem că ar vrea să zdruncine actualul sistem de partide și, în cele din urmă, să creeze condițiile în care AUR să ajungă la guvernare.

Ce ar trebui să facă?

• Probabil că ar lăsa partidele tradiționale să se macine luni întregi încercând să formeze majorități imposibile.

• Ar desemna candidați care nu reușesc să strângă suficiente voturi.

• Ar lăsa PSD, PNL și USR să se acuze reciproc pentru fiecare eșec.

• Ar permite ca un Guvern cu atribuții limitate să rămână cât mai mult în funcție, astfel încât nemulțumirea față de „sistem” să se acumuleze și ar aștepta.

• Între timp, principalul partid antisistem ar sta confortabil în opoziție și ar privi cum adversarii lui se consumă singuri.

Nu susțin că acesta este planul lui Nicușor Dan, nu avem dovezi pentru o asemenea afirmație.

Problema este alta și, poate, mai gravă: dacă strategia ta declarată împotriva ascensiunii AUR produce aproximativ aceleași efecte pe care le-ar produce o strategie concepută pentru ascensiunea AUR, este legitim să te întrebi dacă nu cumva strategia trebuie schimbată.

Inclusiv episodul Eugen Tomac capătă, privit retrospectiv, o notă stranie. România a primit un candidat la funcția de premier care, după zece zile, a constatat ceea ce ar fi trebuit să constituie premisa desemnării: că nu are o majoritate.

Nu un „premier de weekend”, cum poate suna tentant jurnalistic, dar a fost un premier desemnat care nu a ajuns nici măcar la vot.

Apoi altul. Apoi încă unul. Acum urmează al patrulea.

La un moment dat trebuie să apară și întrebarea dacă problema mai este persoana desemnată sau dacă, pur și simplu, majoritatea pe care președintele pare că o caută nu există în acest Parlament.

Corabia nu știe ce partid ține cârma

În asemenea momente politica are tendința să uite un lucru elementar: țara nu este decorul luptei politice.

Economia nu știe că PNL și PSD au orgolii.

Un investitor nu își calculează proiectul în funcție de cine consideră Sorin Grindeanu că merită să fie premier.

O firmă nu își poate spune angajaților că salariile, contractele sau investițiile vor aștepta până când Cotroceniul găsește combinația parlamentară ideală iar agențiile de rating nu acordă puncte suplimentare pentru noblețea intenției politice.

După respingerea Guvernului Mureșan, presa internațională a vorbit deja despre adâncirea crizei politice și despre amenințarea asupra ratingului de investiții al României.

Asta nu înseamnă că Nicușor Dan „a prăbușit economia”, o asemenea afirmație ar fi simplistă dar înseamnă că prelungirea deliberată a unei stări de provizorat are costuri și riscuri care trebuie puse în balanță cu beneficiul politic urmărit și tocmai aici metafora corabiei devine potrivită.

Poți refuza să predai cârma unui marinar în care nu ai încredere. Poate ai chiar motive foarte bune dar dacă alternativa este să lași corabia luni întregi fără comandă deplină, în timp ce intră apă în cală, nu mai este suficient să repeți că celălalt marinar ar fi fost mai rău.

La un moment dat trebuie să alegi un drum sau să-i întrebi din nou pe pasageri cine vor să conducă.

Nicușor Dan are dreptul constituțional să mai încerce.

Întrebarea pe care ar trebui însă să și-o pună înainte de următoarea nominalizare este mult mai simplă:

Există astăzi un motiv concret să creadă că următorul premier va obține 233 de voturi?

Dacă da, trebuie să îl explice.

Dacă nu, atunci România nu mai asistă la construirea unei soluții, ci la cumpărarea de timp iar timpul acesta nu este cumpărat din banii partidelor, este cumpărat din timpul, încrederea și oportunitățile unei țări întregi.