Factură mare, livrare mică - suntem pe minus la securitate cibernetică

România se laudă cu strategii, planuri naționale și campanii TV despre „siguranța în mediul online”. Instituțiile implicate – DIICOT, Poliția, DNSC – apar frecvent în presă cu avertismente și sfaturi de prevenire. Pe hârtie, statul este un garant al securității informatice. În realitate, statul cheltuie mai mult decât își permite și furnizează mult mai puțin decât promite.

Cheltuim pentru imagine, nu pentru rezultate

Campaniile media costă. Spoturi TV, bannere online, conferințe, deplasări, contracte de consultanță – toate înghit bani publici. Sumele exacte rar sunt comunicate transparent, dar estimările pentru campanii naționale se ridică la milioane de lei.

Problema nu e doar costul, ci faptul că aceste campanii nu sunt dublate de rezultate concrete. Statul preferă să livreze mesaje de tip „Ai grijă ce link deschizi” în loc să livreze condamnări și rețineri.

📌 În termeni practici, e ca și cum ai plăti un abonament premium la un serviciu de pază, iar în schimbul banilor primești doar pliante cu „Cum să îți încui singur ușa”.

Cifrele ridicole

• În 2024, aproximativ 6.900 de dosare de criminalitate informatică au fost înregistrate la DIICOT, dar doar o mică parte au dus la inculpare.

• În primele 7 luni din 2025, au fost 3 cazuri majore cu rețineri, însumând 32 de persoane (poate si altele necomunicate).

• Estimând media lunară pe baza cifrelor din 2024 (575 cazuri/lună), rezultă ≈ 4.025 de cazuri informatice estimate în ianuarie–iulie 2025.

• 3 cazuri / 4.025 total = 0,074% șanse să fii prins dacă ești hacker în România – adică 1 caz din 1.342.
  
  

Statul promite siguranță, livrează pliante

De fiecare dată când apare un nou val de phishing sau o metodă de fraudă, vedem comunicate și declarații oficiale. DNSC avertizează, Poliția „sfătuiește”, DIICOT anunță „cooperări internaționale”. Dar ce lipsește? Lista infractorilor prinși și pedepsiți.

În loc să arate publicului rezultatele și să descurajeze infractorii prin exemple clare, statul se limitează la prevenție – adică responsabilitatea e mutată pe umerii cetățeanului: „Ai grijă, nu da click!”.

Efectul: sentimentul de „sat fără câini”

Lipsa rezultatelor vizibile creează un climat de impunitate. Hackerii se simt în siguranță, victimele nu mai reclamă faptele, iar încrederea publicului în instituții scade.

Când cetățenii văd că majoritatea cazurilor rămân nerezolvate, iar singura „livrare” e un afiș online sau o campanie cu influenceri, mesajul transmis este clar:

„Statul nu te poate proteja, protejează-te singur.”

Concluzie amară

România digitală este în prezent un client premium al securității informatice – plătește mult, primește puțin. În loc de un stat care își folosește resursele pentru a prinde infractori, avem un stat care investește masiv în prevenție cu valoare de imagine, în timp ce hackerii operează aproape nederanjați.

Până când cifrele de prindere nu vor începe să concureze cu cifrele de campanie, „Paradisul hackerilor” va rămâne o realitate, nu doar o figură de stil.