În 2027, Catinca stă la o masă mică, într-un loc liniștit, cu o cafea care s-a răcit între timp. În fața ei e Mariana, o prietenă veche.

— „Catinca… te întreb direct,” zice Mariana după ce se așază. „E adevărat că ai intrat în insolvență?”

Catinca nu se grăbește să răspundă. Își potrivește paharul, ca și cum ar alinia ceva invizibil.

— „Da. La final de 2026. Și știi ce e enervant? Că dacă îți arăt foile, pare inevitabil. Nu pare ‘greșeala Catincăi’. Pare un lanț.”

— „Dar… tu în 2025 erai bine. Toată lumea știa că îți merge.”

— „În 2025 eram exact cum trebuie pentru o firmă medie: disciplinată.” Catinca zâmbește scurt. „Un milion cifră de afaceri, 10% profit brut. Atelierul mergea, distribuția prin magazine mergea, comenzi directe mergeau. Nu eram vedetă, eram stabilă.”

Mariana își încruntă fruntea.

— „Și cum sari de la stabil la insolvență într-un an?”

Catinca ridică o mână.

— „Îți spun pe pași, că altfel pare poveste. Primul pas: scăderea de 30% la cifră în 2026. Sună ‘gestionabil’, dar în confecții nu e.”

— „De ce nu e? 30%… mai tai de ici, de colo.”

— „Pentru că nu tai proporțional.” Catinca se apleacă. „Ai costuri fixe: chirie, utilități, administrativ, contabilitate, contracte, mentenanță, taxe. Ai costuri variabile: materiale, manoperă. Când îți scade volumul, costul pe bucată urcă automat. Și exact în 2026, pe lângă volumul mai mic, costurile au crescut: materiale, energie, salarii împinse de scumpiri. Rezultatul a fost matematic: profitul de 10% s-a transformat în pierdere de peste 20%.”

Mariana încearcă să proceseze.

— „Adică… de la +100.000 € la -200.000 €?”

— „Cam așa, da. Și asta doar din operațional, fără ‘extra lovituri’.”

— „Ok, dar măcar magazinele… alea îți țineau volumul, nu?”

Catinca oftează.

— „Aici e pasul doi: magazinele au fost lovite și ele. Dacă înainte îmi luau serii constante și îmi plăteau la 30 de zile, în 2026 au redus comenzile și au început să plătească la 60-90 de zile. Unii au zis direct: ‘luăm mai puțin și mai ieftin’. Alții: ‘nu mai luăm până nu vedem sezonul’.”

— „Și tu rămâneai cu marfa?”

— „Rămâneam cu marfa și cu facturile plătite deja.” Catinca își mișcă degetele pe masă, ca pe un calculator. „Materialul îl plătești, oamenii îi plătești, marfa o livrezi, banii îi încasezi… cândva. Și când ești deja pe pierdere, întârzierea încasărilor e ca și cum ai lua încă un împrumut în fiecare lună.”

Mariana își strânge buzele.

— „Dar tu nu puteai să îți faci rezerve? În 2025 ai avut profit…”

Catinca se uită la ea ca la o întrebare pe care a auzit-o de o sută de ori.

— „Am avut rezerve. Numai că rezervele mele erau în investiții.”

— „A, păi… atunci nu erai chiar fără bani.”

— „Aici e pasul trei, cel mai pervers.” Catinca își ridică privirea, mai tăioasă. „Investițiile mele produceau venituri nominale mici, sub inflație. Adică în termeni reali eu eram pe pierdere chiar și când primeam dividende sau dobânzi.”

Mariana face ochii mari.

— „Cum adică ești pe pierdere dacă primești venit?”

— „Simplu: dacă inflația e mai mare decât ce câștigi, puterea de cumpărare scade. Primești 5, dar pierzi 10. Real ești pe minus.” Catinca își strânge palma. „Și acum vine partea care m-a scos din minți: statul îți taxează nominalul ca și cum ar fi venit real. Nu există ‘ajustare la inflație’. Pentru ei, dacă ai încasat dividende sau dobândă, e ‘venit’. Chiar dacă ție îți scade averea reală.”

— „Ok, dar dacă erai pe minus, măcar nu plăteai impozit pe câștig…”

— „Depinde cum ești pe minus.” Catinca o ia metodic. „Dacă ai dobânzi din titluri sau dividende, alea sunt venituri taxabile chiar dacă inflația te mănâncă. Și mai rău: pragurile și contribuțiile se activează pe sume brute, pe încasări, nu pe ‘realitatea’ ta. Eu în 2026, ca să fac rost de lichiditate, am început să vând din portofoliu. Vânzările le-am făcut în condiții proaste. Unele poziții erau deja în scădere, iar eu vindeam ca să plătesc scadențe, nu ca să fac investiție.”

Mariana o întrerupe, încă optimistă.

— „Bun, dar măcar ai putut să scoți bani.”

— „Da. Dar scoți bani ca să acoperi găuri, iar între timp capitalul tău se subțiază.” Catinca își apasă tâmpla. „E ca și cum îți vinzi acoperișul iarna ca să plătești factura la căldură. Te încălzești azi, dar mâine plouă în casă.”

Mariana tace o clipă.

— „Și în paralel cu asta tu aveai și cheltuieli personale…”

— „Exact. Școală privată pentru patru copii. Terapie constantă pentru copilul cu autism. Socrul meu cu cancer: tratament și îngrijitor.” Catinca vorbește fără să ridice vocea, tocmai de asta apasă. „Astea nu sunt cheltuieli pe care le ‘optimizezi’. Nu sunt abonament la sală.”

— „Și ratele…?”

— „Pasul patru: ratele au crescut.” Catinca dă din cap. „Împrumut în valută. În 2025 părea suportabil, în 2026 dobânda s-a dus sus, cursul te mușcă, și creșterea aia lunară, care singură e ‘gestionabilă’, devine devastatoare când ai deja -20% la venit și +costuri peste tot.”

Mariana încearcă să mai găsească un „dar”.

— „Dar firma ta… adică oamenii… nu puteai să îi reduci, să îngheți…”

Catinca oftează și se uită pe geam o secundă.

— „Pasul cinci: maternitatea. Patru angajate au intrat în maternitate.”

— „Patru?!”

— „Da.” Catinca nu face niciun comentariu moral, doar tehnic. „Atelierul meu e preponderent femei. Mă bucur pentru ele, sincer. Dar operațional, când pleacă patru din șaisprezece dintr-o dată, îți cade capacitatea și crește haosul: redistribui sarcini, angajezi temporar, pierzi productivitate, se strică timpii, întârzii livrări.”

Mariana: „Ok, dar indemnizațiile… nu se decontează?”

Catinca ridică o sprânceană.

— „Se decontează. Problema e când. Între timp tu le plătești salariile. Apoi, sau  plătești replacement, sau plătești ore suplimentare, sau plătești penalități că ai întârziat. Iar când ești deja pe pierdere, fiecare lună de întârziere îți îngheață sângele. Și, foarte important: magazinele nu iartă. Dacă ai întârziat două livrări, sezonul următor îți reduc și mai mult comenzile. E spirală.”

Mariana își mușcă buza.

— „Și taxele noi de 2026…?”

Catinca dă din cap, ca și cum ar bifa un rând.

— „Pasul șase: taxele fixe crescute pe bunuri. Taxa pe lux triplată, 0,9% peste prag la locuință și mașină. Impozite locale mai mari pe proprietate. Și contribuții mai apăsătoare.” (Catinca nu intră în procente, dar tonul spune tot.) „Și aici e mizeria: sunt taxe care nu țin cont de faptul că în anul ăla tu nu mai ai profit. Vin oricum.”

Mariana încearcă să o îndulcească.

— „Dar poate exagerezi când zici ‘mizeria’…”

Catinca o privește direct.

— „Mariana, eu nu mă cert cu ideea de taxe. Mă cert cu situația în care cei care au cheltuit banii publici și au lăsat găuri uriașe în buget vin să le acopere din buzunarul contribuabililor, fără să taie risipa, fără să repare sistemele. Și pe fundalul ăsta politic, aceiași oameni, aceleași fețe, aceeași ‘stabilitate’ predicată, tu, care ții femei în muncă și plătești tot, ajungi să fii văzută ca o vacă de muls.”

Mariana ridică palmele, încercând să o tempereze.

— „Bine, bine. Dar zi-mi efectiv momentul insolvenței. Când ai zis ‘gata’?”

Catinca inspiră, apoi intră în detaliu, mai mult decât până acum.

— „În 2026 au fost trei momente. Primul: când am început să plătesc furnizori cu întârziere. Nu mult. O săptămână, două. Apoi o lună. Apoi am ajuns să aleg: plătesc materialul sau plătesc taxele? Plătesc salariile sau plătesc rata? Plătesc terapiile copilului sau mai țin atelierul o lună?”

Mariana: „Și ai ales…?”

— „Am ales să nu rup lanțul imediat.” Catinca spune asta ca un om care a făcut planuri de război. „Salariile au fost primele la zi. Pentru că dacă întârzii acolo, ai pierdut tot: oameni, reputație, producție.”

— „Și al doilea moment?”

— „Al doilea moment a fost când am realizat că vând investiții nu ca să stabilizez, ci ca să acopăr o gaură care se adâncește.” Catinca își mișcă degetele, ca și cum ar arăta o curbă. „Adică nu mai eram în ‘bridging’. Eram în ‘bleeding’. Și aici intră și partea cu ‘pierdere reală taxată ca venit’: eu încasam nominal ceva din investiții, dar real pierdeam, iar statul taxa încasarea în pierdere ca fiind venit.”

Mariana: „Și al treilea?”

— „Al treilea a fost când am pus totul într-un tabel de cashflow lunar, nu în profit și pierdere.” Catinca bate ușor cu unghia în masă. „Profitul contabil poate minți. Cashflow-ul nu minte niciodată. Și cashflow-ul meu arăta așa: în fiecare lună ieșea mai mult decât intra. Constant. Nu ‘o lună proastă’. Șase luni la rând.”

Mariana rămâne serioasă.

— „Și atunci ai depus…”

— „Da. Am depus cererea. Insolvență.” Catinca își lasă umerii jos. „Nu ca să scap. Ci ca să opresc penalitățile, să nu mă execute haotic, să pot negocia, să fac plan. Pentru că alternativa era să mă prefac că mai merge încă două-trei luni, până crapă și atelierul și viața de acasă. Și atunci nu mai salvezi nimic. Nici firma, nici angajații, nici copiii.”

Mariana se uită la ea altfel acum.

— „Și cum e… după?”

— „Rece.” Catinca zâmbește scurt. „Administrator, plan, discuții, tăieri, renegocieri. Totul pare civilizat pe hârtie și foarte dur în realitate. Dar măcar a trecut.”

Mariana își strânge mâinile.

— „Și dacă ai fi știut în 2025…?”

Catinca ridică din umeri.

— „Aș fi ținut mai mult cash, aș fi evitat valuta, aș fi diversificat în așa fel încât să nu fiu obligată să vând în pierdere. Și, mai ales, aș fi presupus că dacă vine un șoc fiscal și economic simultan, statul n-o să zică ‘hai să protejăm firmele care țin oameni în muncă’ ci o să zică ‘hai să mai stoarcem’.”

Se uită la Mariana, fără agresivitate, doar cu o concluzie simplă.

— „Și ăsta e motivul pentru care azi nu pot să-ți spun ‘stai liniștită, trece’. Pentru că nu a trecut și nici nu va trece curând.”